Lumea întreagă e construită pe un set de valori educate, propagate, şi păstrate pentru o structură socială care pare…să meargă. Structura care în imperfecţiunea ei dă naştere la alte imperfecţiuni , şi una din cele mai frecvente e nedreptatea. Dar de fapt, ce e nedreptatea?
Când răneşti pe cineva, îi faci o nedreptate. Se spune că acela care îţi face o nedreptate nu rămâne cu o datorie pentru tine, ci cu o pierdere pentru sine. Proverb preventiv. Lumea e legată de tot ceea ce învaţă şi se foloseşte de toate mijloacele pentru a ajunge mai departe, pentru a îndeplini scopuri, iluzii, false realizări, sau forme contextuale de plăcere. Dar nu există forme absolute nici ale dreptăţii, nici ale nedreptăţii. Nimeni nu e ‘îndreptăţit’ să decidă pentru toţi, deşi se întâmplă mai des decât am vrea să acceptăm. Părinţii decid pentru noi ce drum educativ să urmăm, fără să înţelegem că această constrângere va fi definitorie pentru personalitate noastră în viitor. Într-un fel, ne fac nedreptate dându-ne un drum conform setului de valori şi principii adoptate la rândul lor de la alţii. Un fenomen de constrângere şi închegare a societăţii bazată pe relaţii de asemănare, de risipire a temerilor personale de a fi ‘altfel’ , de a nu te putea integra într-un cerc doar pentru că eşti ‘diferit’ şamd. Dar şi atunci, dacă simţim apartenenţa aceea, nu e de fapt o altă idee dedusă din dependenţa socială? Acea plăcere de a mai avea pe alţii ca tine alături, nu este tot un rezultat al acestei nevoi educate de a căuta complezenţă, acceptare, asemănare, adictie?
Ador experimentele. Şi cel mai recent este acela de a mă îndepărta de ceilalţi şi de a lăsa la o parte mult din ceea ce mi s-a spus că e drept, şi să descopăr ce e drept pentru MINE. Trăiesc pentru mine. Mi s-a dat viaţa pentru a-i găsi un rost, pentru a o trăi, pentru a duce o misiune la capăt? nu ştiu, pentru că mult din ceea ce sunt a fost deja programat în mine. Ştiu doar că orice ar fi, trebuie să descopăr singur.
Şi aşa mi s-a spus că sunt nedrept . Că nu mă gândesc la alţii. Că unii suferă din cauza răcelii şi a distanţării. Acelaşi mecanism egoist care mă conduce pe mine să-mi văd rostul, e cel care mă critică acum că mă desprind de alţii. Cum? simplu. Lumea nu are nevoie de noi decât din egoism, nu pur, ci antrenat, antecreat, dependenţă falsă, aprocrifă . Nu te vreau lângă mine pentru că eşti nemaipomenit. Te vreau lângă mine pentru că din ‘nemaipomeneala’ ta fur şi eu puţin. Mă simt mai ‘nemaipomenit’. ‘Învăţ’ de la tine, pentru că tu ‘ştii’. Te ascult pentru că ai ‘experienţă’. Totul, dar absolut totul se aplică în cadrul acestor reguli prestabilite de alţii , de milenii pentru cei care sunt, au fost, şi pentru cei care nici nu s-au născut.
Oamenii poartă ochelari de cal, marea lor majoritate. Văd doar ce li se aşterne şi nu deschid ochii la ceea ce este şi în jur. Poate eu nu vreau să fiu ca tine, poate NU SUNT ca tine.
0 comments:
Post a Comment